Uite cum stă treaba: în secret (dar cu multă pasiune), detest marketingul și marketerii.

Și tocmai am devenit Director de Content Growth și Digital Marketing la Enduristan.

Hai s-o faci pe asta să aibă sens, nu?

Ca cineva care a petrecut vreo șaisprezece ani pe drum, trăind de pe motocicletă și punând benzină în rezervor din scrisul freelance, iubesc poveștile. Le iubesc de când am învățat să citesc, pe la frageda vârstă de patru ani; la început a fost Ronja, fiica tâlharului, apoi Jules Verne și aventurile extraordinare ale căpitanului Grant, iar pe la treisprezece ani On the Road de Jack Kerouac devenise Biblia mea.

Atât de mult, de fapt, încât atunci când am ajuns cu adevărat în Nebraska, în timp ce făceam Trans-America Trail pe DR650-ul meu, a trebuit să opresc și să mă uit la indicatorul „Ogallalla” — și am simțit un nod ciudat în gât.

Da, sunt atât de romantică, nu că aș recunoaște vreodată asta în public; și da, atât de mult iubesc poveștile — pe la douăzeci și ceva de ani lucram deja într-o redacție, scriind despre politică și cultură, apoi am trecut la jurnalism de investigație, scris freelance și o grămadă de alte lucruri.

Dar tocmai de aceea am o poziție foarte — dar foarte — sceptică față de marketing.

Pentru că marketingul strică tot.

Inclusiv motociclismul adventure.

Gândește-te puțin: cândva, riderii adventure erau spirite libere care se urcau pe o motocicletă — orice motocicletă — o echipau cu ce aveau la îndemână, de la genți ecvestre la tot felul de improvizații de bagaje făcute manual (gândește-te la Elspeth Beard, cu mult înainte ca valizele moto din aluminiu să fie măcar un concept), și plecau spre apus.

Asta era toată ideea: două roți, drumul deschis și o sete imposibil de stins de a vedea ce se află dincolo de orizont.

Apoi a apărut Long Way Round. Și a fost o poveste grozavă.

Doar că a fost confiscată de marketing înainte ca vreunul dintre noi să apuce măcar să se uite bine la hărțile Mongoliei.

Povestea aceea sălbatică, ușor nebunească și autentică pe bune (putem să ne certăm despre continuări, dar Long Way Round a fost autentic — și mor pe dealul ăsta) despre doi prieteni care pleacă să înconjoare lumea pe două motociclete, statutul lor de celebrități fiind aproape secundar, a fost extraordinară.

A fost inspirațională.

A mișcat ceva în fiecare dintre noi.

Partea bună — Ewan McGregor cântând la chitară în casa lui Crazy Igor din Ucraina, cei doi petrecând timp cu crescători mongoli și dormind sub stele; partea amuzantă — Charley demonstrând efectele washboard-ului scuturându-și burta; și chiar, sau poate mai ales, partea urâtă — BMW-ul lui Claudio cedând sau lupta grea prin râurile înghețate ale Siberiei.

Sigur, Ewan și Charley aveau sponsori; unii ar putea spune că au avut prea mult sprijin, prea mult echipament sau prea mult ajutor, dar Long Way Round a fost un film care ne-a făcut pe toți să tânjim după aventură — genul de aventură pură, brută, în care te lupți cu terenul nebunesc ca să mergi mai departe.

Nenumărați rideri au intrat în lumea adventure imediat după difuzarea ultimului episod, urmărind senzația aceea de a fi atât de imposibil, atât de intens de liberi și vii.

Dar Long Way Round a marcat și un moment de cotitură pentru lumea adventure: în doar câțiva ani după călătoria epică a lui Ewan și Charley, ajunseserăm să răsfoim cataloage de accesorii moto în loc de hărți și să cumpărăm motociclete noi, cu cilindree mare, în loc să avem încredere în ce aveam deja în garaj.

Încet, dar sigur, adventure riding-ul a încetat să mai fie un stil de viață, o călătorie pe care o faci o dată în viață sau o expediție cu diverse grade de nebunie printr-o țară sau peste un continent.

A devenit o industrie.

BMW a intrat puternic în joc, din motive evidente; companiile de echipament, bagaje și piese aftermarket au urmat rapid. Până în 2016, forumurile Horizons Unlimited și ADV Rider — spații online unde riderii obișnuiau să împărtășească informații și sfaturi reale despre mentenanța motocicletei, trasee sau treceri de frontieră — fuseseră în mare parte înlocuite de grupuri de Facebook… unde ne certam până la epuizare despre virtuțile anvelopelor MotoZ versus Pirelli, făceam mișto de motocicletele cu prea multe bagaje sau prea puțină putere și îi priveam de sus pe cei care nu purtau Cel Mai Nou & Mai Rugged Costum Adventure Al Sezonului.

Am schimbat liniștea din cască pe sisteme intercom complexe, incertitudinea pe aplicații de navigație și uimirea de a vedea soarele apunând peste vârfurile Anzilor pe editări pentru Instagram Reels.

Fără să ne dăm seama, clipurile promo cinematice ne-au convins că vom putea să ne aruncăm Teneré-urile și DesertX-urile în powerslide prin viraje cu nisip exact ca Pol Tarrés. Am acceptat ideea că avem nevoie de acele proiectoare auxiliare, de acele mânere încălzite și de acei pantaloni ADV noi.

Și undeva pe drum aproape că n-am observat că, în timp ce citim liste cu „Top 10 jachete adventure ale sezonului” și ne uităm la unboxing-uri, n-am mai ieșit de fapt la drum de ceva vreme.

Asta vreau să spun când zic că marketingul strică tot: când e făcut doar cu profitul în minte, marketingul este o tehnică de vânzare insidioasă, menită să te facă să cumperi lucruri de care nu ai neapărat nevoie, la un preț rareori justificat, adăugând o valoare îndoielnică — dacă adaugă vreuna — aventurii tale reale.

Asta vreau să spun când zic că urăsc marketingul: luciul corporatist fără chip și fără substanță, care arată minunat pe YouTube Shorts… dar îți lasă portofelul mai gol, traseul de aventură mai scurt și, dacă nu-ți permiți tocmai produsul promovat, te face să te simți… puțin mai puțin un Rider Adevărat.

Am simțit asta pe pielea mea: prin 2013 mă târam prin America de Sud pe motocicleta mea no-name de 150cc, pe nume Blinkin, cu un echipament care i-ar fi făcut pe designerii Leatt să-și smulgă părul din cap și un sistem de bagaje format dintr-un rucsac obosit, prins în spate cu niște corzi elastice. Elegant? Deloc. Cool? Nici vorbă; tragic de stângaci. Funcțional? Mai mult sau mai puțin, în funcție de ziua de marți și de washboard-ul bolivian.

Dar motocicleta aceea și improvizația aceea au rezistat aproape doi ani pe întreg continentul sud-american, iar eu am fost foarte fericită multă vreme — până când am început să-i observ pe riderii BMW GS despre care vorbeam mai sus, echipați cu Touratech strălucitor.

Nu știu de ce, dar piesa de echipament pe care o aveau toți și pe care mi-o doream cel mai mult era geanta lor de rezervor. Cum nu-mi permiteam Touratech — eram încă în perioada tăițeilor instant și a campingului pe marginea drumului — mi-a venit un Plan Genial.

Mi-am prins sacul de dormit pe rezervor și aproape că arăta ca o geantă de rezervor (dacă nu stăteai suficient de aproape).

Și uite așa am simțit că devenisem un Rider Adventure Adevărat.

Hai să recunoaștem — cu toții am avut momente de genul ăsta. Din cauza marketingului.

*se înfioară de groază*

Și uite, nu spun că lucrurile sunt rele. La naiba, Touratech face valize solide din aluminiu de zeci de ani. Unele dintre comoțiile mele ar fi avut urmări mult, mult mai grave dacă n-aș fi purtat o protecție cervicală Leatt; suspensie custom în locul uneia stock mediocre? Ăăă, da, vă rog.

Multe modificări ale motocicletei, echipamente și gadgeturi aftermarket sunt pur și simplu grozave. Și, chiar dacă uneori o luăm razna cu upgrade-urile (vorbește cineva care și-a montat recent TwinPegs pe motocicletă ȘI le adoră în mod activ), n-am nimic cu firmele ADV care fac lucruri bune.

Am o problemă cu marketerii care încearcă permanent să ne bage produse pe gât, tare și agresiv, prin orice mijloc posibil.

Atunci cum se face că exact acum o lună eram în Elveția, îl întâlneam pe David Jenni, fondatorul Enduristan, și dădeam mâna pentru noul meu rol de Content Growth și Digital Marketing Director al companiei?

Mi-au făcut o ofertă pe care n-am putut s-o refuz?

Mi-am vândut sufletul?

Nu și nu.

Sufletul meu este încă intact, mulțumesc frumos, iar Enduristan nu mi-a făcut vreo ofertă amețitoare; de fapt, eu am fost cea care s-a luptat cu dinții și cu unghiile pentru postul ăsta — și am trecut înaintea câtorva candidați probabil mai potriviți decât subsemnata, dacă sunt complet sinceră.

Pentru că, vezi tu, „sincer” este cuvântul-cheie aici.

Altul este inimă.

David și echipa lui nu vor să fac marketing (*introdu încă un fior de groază*) în sensul tradițional.

Nu vor clipuri de marketing Foarte Cool, Foarte Lucioase și limbaj corporatist; nu vor publicitate agresivă, vizualuri stridente de Black Friday și mesaje de tip „intră în gașca băieților cool”.

Vor povești.

Nu pe ale mele. Nu pe ale lor.

Pe ale voastre.

Vor să intre în legătură cu riderii cărora încă le pasă ce se află dincolo de orizont. Vor să publice aventurile ciudate și minunate ale cuiva care traversează Kenya pe un dirt bike din 2006 și documentează în fotografii animalele sălbatice și reparațiile făcute pe marginea drumului într-un fel unic pentru el. Vor să ajute o motociclistă de 23 de ani să-și trăiască visul de a călători prin Mongolia pe prima ei motocicletă adventure.

Vor să audă totul despre senzația pe care o ai când cobori de pe feribot în Maroc și îți testezi plăcile de ambreiaj — și sănătatea mintală — pe dunele Erg Chebbi. Vor să știe cum au rezistat bagajele tale pe o porțiune deosebit de grea din Colorado BDR.

Și, mai presus de orice, vor să-i susțină pe riderii care schimbă lucrurile în liniște — gândește-te la micii proprietari de service-uri care îți repară motocicleta pentru un „mulțumesc” și o bere pentru că ești tânăr, sălbatic și la ananghie; la riderii care ies din drumul lor ca să ajute pe cineva rămas blocat pe o secțiune deosebit de grea de TET; la oamenii de pe ADV Rider care oferă gratuit un loc de cort călătorilor care trec prin zonă.

Vor să-i țină pe motociclete. Și nu este un slogan — este o promisiune.

Și, da, Enduristan se întâmplă să producă echipament absurd de ușor și nerușinat de fiabil, pe care te poți baza fie că ieși pentru un weekend pe Trans Euro Trail, fie că te lupți cu rafalele de vânt din pampasul patagonez.

Ceea ce, destul de enervant, nici măcar nu este o mică șmecherie de marketing: în ultimii câțiva ani am testat personal gențile laterale, duffel-urile și rucsacurile lor pe trei continente, pe trei motociclete diferite, în climate care au variat de la Doamne-ajută-mă-că-mă-topesc la îngheț la 5 km deasupra nivelului mării și…

Și funcționează.

Impecabil.

Se uită la ploaie, furtuni, scurtcircuite ale creierului riderului (a se citi: aterizări involuntare), drumuri lungi, poteci prăfuite, temperaturi nebune și teren greu și spune „Ține-mi berea”, în timp ce tu mergi liniștit mai departe știind că echipamentul nu te va lăsa baltă, indiferent câte decizii discutabile iei.

Mai este ceva: Enduristan nu a fost conceput într-un birou elegant finanțat de investitori; s-a născut în outback-ul australian și în deșerturile Africii de Nord, când David și soția lui, Isabel, au aflat pe propria piele că bagajele de calitate contează — și au decis să le creeze pe ale lor.

Dar asta este o poveste pentru altă dată.

Pentru că, în esență, de asta sunt aici.

Nu ca să Fac Marketing, Inc. — ci ca să-mi dau seama cum să spun povestea unei companii prea modeste ca să se laude cu faptul că încă îi pasă de aventură și de rider.

În felul adevărat.

O să fac tot ce pot — și o să continui să aduc poveștile astea.

Rămâneți aproape, oriunde vă poartă motocicleta.

- Egle